Expediţia CHO OYU 2011
In data de 30 august am plecat spre Kathmandu, capitala Nepalului, împreună cu prietenul şi coechipierul meu Bogdan Pintilie. Vârful Cho Oyu este chiar pe graniţa dintre China şi Nepal, şi ruta clasică de abordare este din nord, dinspre Tibet. Ca atare, avem nevoie de vize de la Ambasada Chinei.
Am ajuns în Kathmandu la sfârşit de săptămână, aşa că a durat câteva zile până am reuşit să obţinem vizele pentru Tibet.
În Kathmandu, grupului expediţionar român i s-a alăturat alpinistul polonez Lukasz Stebelski. Spre deosebire de noi, care aveam plătite numai serviciile de bază, adică taxa de vârf, transportul, mâncare şi cazare până în tabăra de bază, el beneficia de servicii integrale.Iata diferenţa: în timp ce Lucash avea în rucsac doar pufoaica şi aparatul de fotografiat, iar Pema, şerpaşul, îi instala cortul, îi căra sacul de dormit şi salteaua, îi făcea ceaiul şi mâncarea, îi căra tubul de oxigen, noi,cei cu servicii de baza nu beneficiam de oxigen, iar activităţile descrise mai sus trebuia să ni le facem singuri.
În 6 septembrie am plecat din Kathmandu spre nord, către tabăra de bază a vârfului Cho Oyu. Am urcat pe valea râului Bothe Kosi şi am trecut graniţa spre Tibet pe la Kodari. Drumul până în tabăra de bază ne-a luat 9 zile. Din experienţă ştiam că o bună aclimatizare este cheia reuşitei, aclimatizare care se obţine cu multă, multă răbdare.
Am staţionat câte două zile în localităţile Nyalam –situată la o altitudine de 3500m şi Tingri, la 4300, urcând înălţimi de până la 4900m din imediata lor apropiere, pentru o aclimatizare corectă. A urmat Tabăra Chinezească, situată la 5000m de unde, mergând pe jos cei 12 km, am ajuns în Middle Camp, la 5300m altitudine.
Din Midle Camp, cu bagajele pe iaci, am urcat spre Tabăra de Bază Avansată – ABC – situată la 5700m altitudine.
Drumul spre Camp 1 e destul de lung, o primă parte –3-4 ore de mers pe morenă, apoi un urcuş foarte abrupt – nu degeaba i se spune Killer Slope- terminat cu o pantă de zăpadă, ne scoate în şaua din Camp 1. Aici ne-am instalat un cort şi l-am garnisit cu echipament, saci de dormit, combustibil şi mâncare de altitudine din belşug.
Între timp, sosesc în tabăra de bază încă doi romani: Adrian Faku şi Tiberiu Pintilie.
Din păcate, Bogdan nu se simte bine. Sunt nevoită să mă descurc fără el, aşa că urc în tabăra 2 singură. Drumul spre Camp 2 începe cu câteva pante înclinate, urmează un platou care mă conduce la baza unui complex de seracuri, dintre care primul aproape vertical pe o înălţime de 30-40m, următorul pe vreo 15m. O pantă înclinată, ce pare fără sfârşit, mă scoate pe umărul pe care e Camp 2. Instalez un cort, pe care apoi îl echipez cu cele necesare.
În momentul acesta tabele sunt instalate şi consider că aclimatizarea s-a finalizat.
Am o primă tentativă de urcare, dar vremea urâtă ne surprinde în Camp 2. Ninge şi vântul suflă cu putere toată noaptea. Dimineaţa ne grăbim cu toţii să coborâm. La rapelul de la seracul mare avem neplăcuta surpriză de a da peste un alpinist mort (un ceh care a avut un atac cerebral cu o zi înainte). Continuă să ningă şi după ce ajungem în tabăra 1 şi vântul se înteţeşte. La un moment dat se declanşează o avalanşă care acoperă câteva coturi. Din păcate, confuzia e mare, nimeni nu ştie cine în ce cort este, aşa că eforturile se risipesc zadarnic. După câteva zile aflăm că un om a murit îngropat într-un cort.
Cobor cu Tibi a doua zi pe un soare orbitor. Toată morena este acoperită cu un strat gros de zăpadă.
Bogdan are o problemă de sănătate mai veche, dobândită tot în munţi înalţi, care recidivează acum, astfel că se vede nevoit să se întoarcă în ţară. De la aeroport, ajunge direct la Spitalul de Urgenţă din Bucuresti.
Am rămas fără coechipier – Bogdan a plecat, iar băieţii (Tibi şi Adi), pentru că au venit cu o săptămână mai târziu , sunt în urmă cu aclimatizarea. Nu-mi rămâne decât să ţin pasul cu Lukash şi cu Pema.
În 28 septembrie se zvoneşte din nou că urmează câteva zile de vreme bună, după care vremea se va strica. Trebuie să ne grăbim. Deşi am coborât cu o zi înainte, hotărâm împreună cu Lukash şi Pema să pornim din nou spre vârf.
Vremea e foarte bună şi zăpada la fel. Urcăm în Camp 1, apoi în Camp 2. Până aici am taberele amenajate. Pema montează un cort în Camp 3 pentru el şi Lukash. Mă primesc şi pe mine în cort. E un ajutor extraordinar că nu a trebuit să duc şi un cort pe lângă celelalte echipamente şi să-l montez în Camp 3. Plecăm spre vârf pe la ora 12 noaptea. După câteva sute de metri de urcuş, îmi pierd una din mănuşile de puf (văleu, erau mănuşile împrumutate de la Vasile de la Cluj!). Sper să nu-mi degere mâna! Îmi mut mereu mânuşa rămasă, când pe o mână, când pe cealaltă. Trec cu mare greutate pasajul tehnic numit Rock Band- e un brâu de piatră înalt de vreo 40-50m, care străbate faţa nordică a muntelui.
În întuneric, văd deasupra capului luminile lanternelor amestecate cu cele ale stelelor. Urcuşul pare să nu se mai termine. Între timp, Lukash şi Pema au rămas în urmă – Lukash s-a hotărât să folosească varianta ajutătoare – oxigenul, aşa că continui singură. La ora 9, în dimineaţa zilei de 1 octombrie, ajung pe vârf – vârf e un mod generic de a spune, pentru că e platoul pe care merg de peste o oră, marcat la un moment dat de un şirag de steaguri de rugăciune. Noroc că e senin şi văd unde merg. Pe ceaţă ar fi imposibil să te orientezi, poate doar având coordonatele GPS să reuşeşti.
Întoarcerea o fost mult mai obositoare decât urcatul. Am coborât în aceeaşi zi până în Camp2, unde am petrecut noaptea. Cu tot echipamentul din Camp 2 în spate, drumul spre Camp1 (care de regulă dura 2 ore jumătate la coborâre) acum mi-a luat vreo 6 ore. Noroc că în Camp 1 mă aştepta Catrinel, care venise cu o zi înainte de la Shisha Pangma. Cu ajutorul ei am coborât în tabăra de bază, unde Paldi, bucătarul nostru, ne întâmpină cu masa plină de bunătăţi. Sunt atât de obosită după “înalta aventură”, încât profit din plin de zilele de relaxare care mă despart de întoarcerea acasa.
Felicia Enache